Fenomene mai interesante decat Iubirea

M-a inspirat azi comentariul unui cititor anonim la postarea cu tatuajul. Citez: "Dar sunt fenomene de mii de ori mai interesante decat ceea ce voi, oamenii, denumiti in mod obisnuit IUBIRE".

Lasand la o parte acest "voi, oamenii" (ma gandesc ca nu a comentat Saint Germain sau Arhanghelul Mihail in persoana), m-am gandit multa vreme azi la cuvintele astea. M-am gandit la o vreme din viata mea cand si eu foloseam "voi, oamenii" in loc de "noi, oamenii" si cand ma gandeam - ba chiar ma autoconvingeam cu tarie - ca in lumea asta chiar exista alte lucruri mai interesante decat iubirea. Cand eram atat de aroganta incat sa cred ca mai multa cunoastere, mai multa dezbatere intelectuala, mai multe calatorii prin alte niveluri de existenta, mai multe revelatii avute zi de zi... toate astea sunt cel putin mai interesante decat Iubirea si merita mai mult efort si atentie si dedicatie din partea mea decat... pfff, iubirea...

Si aroganta a inceput sa imi treaca, usor usor, cand mi-am dat voie din nou sa simt. Sa simt, cu inima, nu sa inteleg si analizez cu capul. Cand mi-am lasat inima sa se deschida iar, cand mi-am dat voie sa fiu iar vulnerabila, cand mi-am dat voie sa simt durerea, sa plang, sa recunosc ca mi-e frica si ca ma doare... si cand mi-am dat voie sa imi spun adevarul in fata: mi-era asa de frica de forta cu care IUBIREA deschide, curata, lumineaza, limpezeste totul, incat fugeam de iubire ca de un monstru si preferam sa ma balacesc in propria mea autosuficienta... "Voi, oamenii, ce stiti voi, oamenii?"... si sa mai si spun ca iubirea asta e o prostie pentru telenoveliste si amatoare de cantece siropoase...

...numai ca atunci cand inima se deschide, cand incepi sa traiesti din inima, si nu din cap... atunci, abia atunci vine adevarata revelatie: ca nu exista decat doua alegeri in toata viata asta. Doar doua.

Una este frica.
Cealalta e iubirea.

Prima hraneste si se hraneste din ego.

A doua hraneste si se hraneste din adevarata noastra fiinta, cea Divina, cea dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu.

Prima creeaza separare, fuga, competitie, violenta, razboi, ura, judecata, barfa, critica, respingere, comparatie...

A doua creeaza unitate, pace, armonie, iertare, acceptare, echilibru, frumusete, liniste, daruire, intelegerea ca suntem toti la fel, suntem toti Una, suntem toti copiii perfecti si atat de iubiti ai unui Dumnezeu care nu face diferente intre oameni. Care nu judeca niciodata. Care doar iubeste. Pentru care suntem perfecti, indiferent ce am face sau ce nu am face.

Sunt de acord ca noi, oamenii, intelegem de cele mai multe ori iubirea intr-un mod teribil de limitat. Numim iubire ceea ce este mai degraba nevoie, asteptare, leac pentru vreo rana emotionala de care nici macar nu suntem constienti... Punem mereu conditii iubirii, daruim doar franturi, iubim doar atunci cand primim ceea ce cerem si in rest suntem primii care dam un sut in fund oamenilor pe care altadata cica "i-am iubit" la nebunie. Asta este frica, nu este iubire. Asta este ego, nu este Sine Autentic.

IUBIREA insa... iubirea aceea care pune Universul in miscare... ce exita mai interesant decat Iubirea asta? Cand intelegi ca totul, totul in Univers este energia fantastica a Iubirii, cand intelegi ca am fost zamisliti din Iubire si ca Iubirea este la tot pasul, in tot si in toate, de la o furnica in iarba pana la Sori si Stele...

Ca Iubire este intre doi oameni care invata sa se accepte si sa se primeasca unul pe celalalt cu bune si cu rele, fara judecata, fara frica, chiar si atunci cand doare ca naiba si cand primul impuls e sa fugi unde vezi cu ochii...
Ca Iubire este atunci cand zeci de oameni pe care nu i-ai vazut in viata ta iti scriu si iti spun ca te poarta in gand, ca iti trimit toata dragostea lor, doar ca sa iti fie bine...
Ca Iubire este atunci cand strangi in brate un om pe care il doare, si esti plin de compasiune, dar nu de mila, si cand ai incredere ca omul acela isi gaseste chiar in clipa asta drumul si calea si iesirea si rezolvarea... si ca de la tine are nevoie doar de imbratisarea asta, doar de Iubirea si credinta ta in el, si nu de mila ta sau de sfaturile tale binevoitoare si nici de judecata ta si de reprosurile tale...
Ca Iubire este atunci cand o mama isi strange in brate copilul si simte, chiar in clipa aceea, ca iarta tot si accepta tot si ca Iubirea este tot ceea ce conteaza...
Ca Iubire este Tot ceea ce exista, Totul... Privind doar o floare sau un val sau un copac sau un copil... este doar Iubire!

Uf, cum sa existe ceva mai interesant decat Iubirea si forta cu care ea curata, transforma, iarta, lumineaza si cel mai negru intuneric? Si ce ar fi Lumea asta, ce ar fi fara Iubire? Ce am fi noi, oamenii, toti oamenii, fara Iubire? Poate ceea ce credem acum ca suntem, cei mai multi dintre noi: niste fiinte fara sens, care ratacim bezmetici pe Pamantul asta mare, intrebandu-ne intre doua pahare de alcool "ce naiba cautam aici?"...

Multumesc pentru Iubirea pe care o am in mine. Multumesc pentru valurile de iubire pe care le simtim venind de la voi, cei de acasa. Multumesc pentru toate lectiile si experientele prin care am trecut, ca sa invat ca nu exista nimic mai interesant, mai important, mai TOT, mai complet, mai important decat Iubirea...

Multumesc pentru ca Sunt(em) Iubire, toti, fiecare dintre noi, chiar daca de multe ori habar nu avem de treaba asta. Va veni si vremea in care vom STI, cu totii, ca suntem Iubire.

Marcel Iures - despre Iubire - in linkul acesta: http://www.youtube.com/watch?v=Sov5zw4rC-w

PS: Suntem deja in Olinda, am ajuns joi seara, suntem bine, Sasha e tot inauntru si puteti citi in Adevarul de luni si marti - asa, pe scurt - povestea calatoriei. Revenim curand cu detalii.

Dragonita Saphira si verigheta, sau de ce avem tatuaje la fel

Prietena noastra Sabbra, autoarea blogului "Thoughts and Clouds" pe care il gasiti cu link si aici, in balonul roz, ne-a propus sa scriem, pentru site-ul http://www.despre-tatuaje.com/, povestea tatuajelor pe care eu si Florian le avem pe umarul stang. Doua tatuaje identice. Ne-a placut ideea, asa ca iata povestea:

Pe mine deja ma stiti, ca am capul plin de ingerasi, zane si fapturi invizibile de prin alte dimensiuni. Mi-au placut toata viata mea povestile cu super-eroi si fapturi mitologice. Mai mult, in zodiacul chinezesc sunt Dragon de Foc, iar unul dintre animalele mele de putere in samanism este o dragonita alba si ghidusa. (Ceea ce m-a surprins si pe mine, ca ma asteptam la un animal tip vultur/puma/lup/urs, nu la o creatura mitica. In sfarsit.)

Si ma apuc acum vreo 3-4 ani sa citesc Eragon, cartea in care un baiat descopera un ou in padure, il adopta si din oul acesta se naste o dragonita albastra pe nume Saphira. Am adorat povestea lui Eragon si aventurile Saphirei si am spus ca DA, asta o sa imi tatuez pe umar: o dragonita.

Si am cautat, si cautat, si cautat, am rascolit cataloage de tatuaje, site-uri de specialitate, ba chiar m-am apucat sa si schitez o dragonita... si n-am gasit nimic care sa se potriveasca cu mine. Pana cand, dand search pe google, am dat peste un site cu desene facute de copii. Schite ale personajelor din Eragon, asa cum sunt ele vazute prin ochi de copil. Si acolo... am gasit-o!

Gratioasa, subtire, delicata - exact o Saphira feminina si finuta, perfecta pentru bratul meu. Asa ca i-am dat print si am mers la domnul tatuacios acasa, unde 20 de minute mai tarziu eram mandra posesoare a unei dragonite pe nume Saphira, inscriptionata pentru totdeauna pe bratul meu stang.

Apoi, 2 ani mai tarziu l-am cunoscut pe Florian, ne-am indragostit la prima vedere... dar stiti cum? Lulea! Ne-am mutat impreuna, am trecut si trecem si acum prin tot felul impreuna si la mai putin de un an dupa ce ne-am cunoscut, am ramas insarcinata si ne-am decis sa plecam in Brazilia. Nici unul dintre noi nu mai vroia sa se casatoreasca - trecusem deja amandoi prin experienta asta, ne prinsesem ca, in definitiv, e vorba doar de un act... si am zis sa facem totusi ceva, ca sa stie copilul cine ii sunt parintii :D

Si Florian a venit cu propunerea, el care a zis ca nu se va tatua niciodata: sa isi faca si el acelasi tatuaj, tot pe umarul stang, ca sa tina loc de orice verigheta si act de casatorie... sa fie asta o marturie a iubirii noastre din momentul ACUM. Asa ca am mers la cabinetul de tatuaje din Mall Vitan si, dupa vreo 40 de minute si o gramada de "ah" si "au" si strambaturi din partea puternicului meu iubit, eram amandoi insemnati cu acelasi desen: dragonita Saphira, care in cazul lui Florian e mai ingrosata si mai mare, asa, ca pe masura omului.

Bine, intre timp ne-am si casatorit, ca era mai bine asa pentru combinatia Brazilia + calatorie + viza + copil nascut in tara straina. Insa verighete nu avem, Saphira este verigheta noastra.

Gata. V-am pupat!

Schimbare de plan: nu mai nasc in Piracanga...

Sweli a petrecut aici, cu noi, in Piracanga, 10 zile. Si 3 cursuri despre nastere, copii si remedii naturale. Intr-una din cele 10 zile mi-a facut un control, nu numai abdominal, ci si pe dinauntru, ca sa ma exprim asa. Si am vazut-o cum se schimba la fata.
"Ce s-a intamplat, Sweli? De ce te-ai ingrijorat asa?" am intrebat-o eu in portugheza mea de balta.
"Pai... osul tau coccis este asezat nu-stiu-cum", mi-a explicat ea si eu nu am inteles nimic.
"Si ce inseamna asta?"
"Inseamna ca e posibil ca Sasha - care e deja mare si o sa mai creasca inca - sa nu aiba loc sa iasa, trecerea este foarte ingusta..."
"si asta inseamna ca...?"
"...ca e bine sa ai in vedere si posibilitatea sa te duci la spital" mi-a mai spus ea si apoi am discutat cum facem cu nasterea, daca vine ea din nou aici in noimebrie, daca ii cumparam bilet de avion sau nu si ea a zis ca nu, o sa fie in legatura cu noi prin telefon si daca nu nasc in 6 ore din momentul in care se rupe apa, va trebui sa plecam la spital.

Eu am zis ok si mi-am vazut mai departe de visele mele. Si doua zile mai tarziu vine Amelia la noi acasa, dimineata imediat dupa micul-dejun, il ia pe Florian de mana si ii zice "am nevoie de ajutorul tau la mine acasa, vino te rog 5 minute" si pleaca amandoi.

...si revine Floricescu peste o ora, cu un zambet larg pe fata, si imi spune senin: "Plecam la Recife!"
"Ha?"
"Da, plecam la Recife (acolo locuieste Sweli, la 1000 de km de noi), ca sa nasti cu Sweli acolo!"
"De ce????"

DE fapt Amelia nu l-a chemat pentru o chestiune legata de casa. Ci la o intalnire cu Sweli, Chantal si Thiaguia (moasele noastre sot-sotie de aici). Sweli i-a spus ca de 2 zile se gandeste intr-una cum sa ne spuna, ca stie cat de mult imi doresc eu nastere naturala si cum nu vreau sa aud de spital, insa trebuie sa ne spuna. Ca e vital pentru mine si Sasha sa fim cat mai aproape de spital si sa luam serios in calcul posibilitatea sa fac cezariana... si ca atare sfatul ei este sa ne mutam in Ilheus, langa maternitate, cu cel putin 1 saptamana inainte de nastere si sa imi gasesc un doctor acolo. Pentru ca e foarte riscant sa incep travaliul in Piracanga, sa descopar ca nu iese copilul si sa plecam apoi pe un drum de 2 ore, dintre care jumate plin de hartoape, plus o trecere cu balsa, pana la spital, in plin travaliu...
Florian a zis ca asta cu Ilheus e exclus, nu o sa vreau nciodata sa nasc acolo. Si ca intelege ca e serioasa treaba. Asa ca i-a propus lui Sweli sa venim noi la Recife, unde locuieste ea. Sweli a fost de acord, ne-a spus ca putem sta la ferma organica a unui prieten de-al ei, aflata in Olinda (orasel cultural si istoric, considerat patrimoniu national, langa Recife) si ca voi fi asistata si de un medic, profesor universitar, bun prieten de-al ei.
Iar Amelia ne-a oferit masina ei pentru calatorie.

Draguta poveste, si eu am inceput sa plang. Nu in hohote, ci asa, incetisor. Cu dezamagirea ca nu o sa fiu aici, in locul pe care l-am pregatit cu atata dragoste, cu oamenii pe care ii iubesc aici... fara sa ma gandesc nici macar pentru o secunda ca si la Recife voi naste ALTFEL decat natural.

Iar azi, 4 zile mai tarziu de la discutia cu Sweli, Florian ma intreaba, in timp ce eu ma vedeam deja nascand in apa cu delfinii din Pipa, un loc celebru langa Recife cu delfini liberi si salbatici, cu care poti inota cat e ziua de lunga, pentru ca acolo Oceanul nu are valuri si nici curenti...
Ma intreaba asadar: "vrei sa iti spun tot adevarul sau ce preferi?" "Adevarul, normal, credeam oricum ca mi l-ai spus deja..."
"Sweli a zis ca sunt cam 10% sanse ca Sasha sa se poata naste natural..."

Am amutit. Am amutit. L-am privit in ochi. Si mi-au tasnit lacrimile, asa, siroaie...
"asa esti tu construita, iubita mea... nu e nimeni de vina... si cel mai important este sa fiti bine, si tu si Sasha... indiferent cum se naste, important e sa fiti amandoi bine..."

...eu stiu ca are dreptate. Mai stiu si ca, in lungile discutii despre nastere si Piracanga, am cerut, in fiecare rugaciune, sa imi trimita Dumnezeu oamenii si ajutoarele de care am nevoie si sa aseze lucrurile asa cum e mai bine pentru nasterea asta... si mi-a trimis. Si imi spune ca trebuie sa fiu langa spital... si eu tot mai cred ca daca sunt 10% sanse sa nasc natural, atunci o sa imi incerc sansele astea toate...
...si au curs lacrimile pana m-am linistit, in timp ce Florian ma tinea in brate si imi spunea, asa, ca un om mare si intelept, "e doar ego, iubita mea... doar ego... e doar ambitia ta care te face sa plangi... nu ai de ce sa fii dezamagita... tu spui mereu ca toate se intampla cu un rost, nu-i asa?"... Asa e.

Deci plecam la Recife, pe 6 noiembrie, in 37 de saptamani. Doua zile pe drum - mare calator mai e si Sasha asta, si nici n-a facut inca ochi! Inca un road-trip, preferatul nostru, si inca o bucatica de Brazilie de descoperit... plus delfinii, cu care SIGUR ajung sa inot in sfarsit, gravida sau proaspata mamica - om vedea... Iar nasterea... eu tot natural, rapid si usor ma vad nascand. Cum o vrea Dumnezeu, asa sa fie! Accept, ma supun si multumesc, pentru orice va fi sa fie!

Viata la oras sau cronica unei zile in Ilheus

"Lipscani" do Ilheus

RATB

Receita Federal...

aaaaaa....mmmm....

cam in halul asta arata drumul de la Itacare la Ilheus

E-he-he, dragii mosului... Multa vreme au trecut de cand ne-am intalnit ultima data pe blog si in toata vremea asta noi tot bine, sanatosi, voinici, voiosi si relaxati am fost, asa sa stiti! Am participat la inca un curs de nastere naturala, cu iubita noastra Sweli, pe urma la un curs de educare a copiilor si de remedii naturale in casa pentru diverse afectiuni ale copilariei - tot cu Sweli, si in rest rutina uzuala cu inot, relaxare, gatit, facut paine, vorbit despre una, despre alta, citit, plimbat si tot asa. Asadar, liniste si pace.

Bine, exceptie a facut ziua de miercuri, 21 octombrie, cand sotzu' ne-a dus pe mine si pe burtoiul meu urias la Ilheus, cu scopul de a cumpara toate cele ce ne mai trebuie pentru copil si nastere. Eu nu prea vroiam sa merg. Drumul pana la Itacare - 12 km pe hartoapele astea, caldura, pe urma agitatia din Ilheus - toate imi pareau deja prea mult pentru cele 35 de saptamani de sarcina... Si cum ne creem permanent, nu-i asa, propria realitate prin ceea ce gandim, spunem si facem, a fost fix asa precum m-am gandit ca va fi: greu, tata, greu!

Da, cald, aglomeratie, agitatie, mersul meu de ratza gravida, Florian care vroia sa verificam toate magazinele inainte sa cumparam, intratul din farmacie in farmacie pentru gasit cele de pe lista facuta de Sweli pentru nastere - "dar la ce va trebuie clampa ombilicala, ca oricum nu avem?" "Pai o sa nasc acasa si moasa mi-a pus asta pe lista de cumparaturi." "Aaaaa, nastere in casa? Da, inteleg... nu avem!"

Frumos a fost insa in magazinele de copii: mi-a placut intotdeauna sa cumpar lucrusoare de bebelusi, pentru diversi copii carora le duceam cadouri in Romania... insa sa cumperi pentru propriul tau copil... wow! Asta e chiar ceva care se inscrie, pentru mine, la categoria "fericirea e in lucrurile mici". As fi luat toate hainutele, toate asternuturile de patut, toate prosopelele, toate briz-brizurile, pe toate! In final, la haine nu am luat decat doi chilotei, unul mov si unul bleu, mici si draguti tare, si doua maieute: unul pe care scria "Sufletul mamei" si unul pe care scria "Sufletul tatei". Asa, ca sa fim impacati amandoi!

Ideea e ca daca Florian ar putea sa alapteze, cred ca nu as pune mana pe Sasha nici o secunda, asa e de innebunit! Mi-a zis deja de mult ca ar fi el gravid, daca s-ar putea... insa ma intreb daca exista vreun barbat pe lumea asta care sa fie in stare sa si nasca... nu de alta, dar si o taietura la un deget devine o tragedie la barbatii astia!

Revenind la Ilheus: si dupa lucruri de copii, cadita de baie, masa de infasat, asternuturi de pat, prosopele, forfecuta, etc etc etc, ne-am oprit sa ne luam masina de spalat. Nu de alta, dar simtiti cum suntem am zis ca nu vrem sa abuzam de masina Georgiei, care are deja 2 copii mici si unul pe drum si poate ar mai vrea si ea sa-si foloseasca masina, nu sa o gaseasca mereu ocupata cu scutecele si lucrurile lui Sasha. Zis si facut. Eu eram deja mama si tata tuturor obositilor din lume... asa ca, ajunsi la magazinul de electrocasnice, m-am trantit pe o canapea de o aveau oamenii aia expusa la vanzare si l-am lasat pe barbatul casei sa se ocupe de tot.

Si mi-am petrecut urmatoarea ora uitandu-ma in jur. Un perete de televizoare in fata mea, aratand filme, muzica, reclame, cu zeci de mesaje subliminale, artificii, explozii si culori. Oameni agitati, venind si plecand, vanzatori amarati, servind clientii si sperand tacuti si zambind la o viata mai buna, in pantofii lor scalciati si mult prea grei si prea negri pentru caldura de afara si dinauntru... Reclame la cele mai noi produse, povestind despre cat de usor este sa iti indeplinesti visele si sa fii fericit - adevarat, nimic de zis, chiar si atunci cand pui semnul egal intre ultimul model de televizor digital, un vis si aflarea fericirii... Visele se implinesc indiferent de ceea ce cer ele, trebuie doar sa crezi... Cat despre fericire... in mod cert ea nu se gaseste in ultima achizitie, fie ea electronica, pe patru roti, cu patru pereti sau cu par lung si sani mari... insa oamenii tot mai cred ca raspunsul poate fi in toate astea...

Am inteles inca o data ca nu mai pot si nici macar nu mai vreau sa mai traiesc in oras. Ca nu mai pot si nu mai vreau sa mai traiesc in agitatie, stres, alergatura, gaze de esapament si vise care se reduc la obiecte... Am mai inteles, nu fara oarecare ingrijorare, recunosc, ca sensibilitatea mea exacerbata la locuri aglomerate si energie de joasa vibratie - sensibilitate care ma chinuia teribil de tare in Bucuresti - nu numai ca nu a disparut, dar s-a accentuat...

Si, vorbind cu Florian, am multumit Cerului, Pamantului, sufletelor noastre care ne-au ghidat, lui Dumnezeu care a creat Tot Ceea Ce Este, pentru ca am facut alegerea asta cu venitul in Piracanga, mai ales pe perioada sarcinii si cat e copilul mic. Mi-am dat seama cat de "in o alta lume" traim noi aici si cat de binecuvantati suntem. Cat de recunoscatoare sunt ca am inteles acum ceva vreme cum functioneaza legea asta a Universului cu crearea propriei noastre vieti, a propriei noastre realitati si ca am inceput sa o aplic... si DA, este adevarata!

...am ajuns inapoi in Piracanga aproape de 10 seara si, dupa un dus si stat 15 minute afara, pe terasa, eram iar doi oameni noi. Am adormit usor, am dormit bustean si m-am trezit tarziu, multumind iar Vietii pentru Viata...

Buna dimineata, tuturor!

Parintii de acasa, parinti de film

Nicu & Tereza...Aurel & Geta...:)))))...

Tata si-a facut cont pe messenger - de fapt, i-a facut Anca, sora mea - cand inca eram in Bucuresti si nu se concretizase ideea asta cu plecatul din tara. Intra asa, cand si cand, imi scria cca 2 propozitii si inchidea.

Apoi, am plecat in Norvegia si mess-ul a devenit principalul nostru mijloc de comunicare. Cu ochelarii pe varful nasului, privind cand prin ei, cand pe deasupra lor, in maieu, scriind incet si privind cu atentie la fiecare litera - il vedeam pe camera video, desigur - tata ma distra cum nu se poate mai tare de fiecare data cand ne scriam. Mama - langa el, corectandu-i greselile de tastatura. Iar cand scria ea... dura de trei ori mai mult!

Acum, din Brazilia, vorbim cu parintii in fiecare saptamana, fie pe mess, fie la telefon - avem noi un program pe net, de pe care putem suna gratis pe fix in Romania, ii zice Nonoh. Ne scriem rar, pentru ca au invatat si ei sa se conecteze cu castile si e mai usor sa vorbim, decat sa ne scriem. Inca le mai explicam unde e butonul de accept pentru camera video sau cum sa ne invite sa ii vedem noi pe ei... Au aceeasi pozitie in fata calculatorului - tata in maieu, cu burta lui impunatoare si ochelarii pe varf de nas, mama mereu aranjata si frumoasa, langa el, vorbind rabdatoare si sorbindu-ne cuvintele...

Au inceput deja sa numere lunile pana in iunie 2010, cand venim in vizita in Romania. Ii simt mai linistiti, mai relaxati - asta dupa multe reprize de plans si din partea mea, si din partea lor... Ei ca de ce trebuie sa traiesc eu la mama naibii departare de casa, si altfel decat traieste toata lumea din lume, eu ca de ce nu se pot bucura pentru fericirea mea si de ce nu imi pot accepta alegerile pur si simplu, ca doar asta inseamna iubire, nu?

Intre timp le-am inteles dorul, le-am inteles temerile - desi nu sunt de acord cu ele si e clar ca avem perceptii diferite despre viata si lucruri, in general - le-am inteles ingrijorarile si modul de gandire... si nu conteaza chiar deloc ca avem pareri diferite. Sunt parintii mei si ii iubesc orice ar fi...

De ce scriu toate astea? Din cauza unui film. Fatza galbena care rade, un scurt metraj romanesc facut de clujeanul Constantin Popescu Jr., cu geniala Luminita Gheorghiu pe post de mama si cu Teodor Corban in maieul alb al tatei. Un film despre parinti si aventura lor in lumea messengerului, in incercarea de a sta de vorba cu copilul din America.

Un film minunat, la care am ras cu lacrimi, pana la final, cand lacrimile de ras s-au transformat in lacrimi de dor si de emotie si de... nu stiu, asa, ceva, in capul pieptului, de imi venea sa dau fuga la ei si sa ii imbratisez minute lungi, lungi la rand... I-am identificat 100% pe dragii mei de acasa in cele doua personaje din film, chiar daca ei, mama si tata de la Braila, sunt acum la nivelul "avansati" cand vine vorba de internet. Tata intra chiar si pe Facebook si citeste toata presa numai on line!

Frumosi, buni si cuminti, rabdatori si iubitori, vesnic ingrijorati de cate ceva si vesnic dorind sa ne stie ca suntem bine... mami si tati, va iubesc tare mult! Si as vrea doar nu va mai ingrijorati deloc, pentru nimic, niciodata!

Fatza galbena care rade se poate vedea aici: http://vimeo.com/5985294

Noul meu vis, cu ochii larg deschisi

Nu e nimic nou ceea ce va spun acum, pentru ca am mai zis-o de cca 3 miliarde de ori: Eu stiu ca visele se implinesc. Nu conteaza cat de mare e visul si cat de imposibil pare, poate, la prima vedere. Visele se implinesc si am aflat asta pe propria piele, inca de cand eram o fetita mica acasa la Braila. Am primit in viata asta tot, absolut tot ce am cerut Universului si intotdeauna mi-a fost foarte usor sa imi vad visele cu ochii, atunci cand CRED cu toata fiinta. Uneori, se intampla atat de repede, incat ma trezesc lasata asa, cu gura cascata...

Am un nou vis. Creste in mine in fiecare zi, il vad si il simt si il miros, il ating. A pornit candva dupa cursul de nastere naturala, tinut in Piracanga de moasa indianca Sweli si de atunci nu trece zi fara sa ma gandesc la el, la noul meu vis.

E un centru de nastere naturala. Un loc in mijlocul naturii, langa o apa in care traiesc delfini – delfini liberi, nu in piscina, nu captivi si nu dresati dupa bunul nostru plac, care suntem in stare sa transformam asa fiinte minunate in circari.
Un loc cu terapii holistice. Un centru in care viitoarea mama poate hotari cum va arata locul in care va naste, ce muzica vrea sa asculte, cine sa ii fie alaturi si cum vrea sa ii fie nasterea. Masaj, pictura, meditatii, muzica, inot cu delfinii, gradina, flori si soare, un loc in care mama sa aiba timp sa se pregateasca si sa se dedice 100% ei insasi macar in cele trei saptamani de dinainte de nastere, asa cum povestesc indienii din Amazon. Un loc menit sa ajute orice femeie sa traiasca nasterea naturala ca pe ceea ce este de fapt: o binecuvantare, un dat de la Dumnezeu, parte din miracolul extraordinar al Creatiei, momentul in care Mama si Copilul trec prin aceeasi lupta, prin aceeasi munca, impreuna ca o singura fiinta.

Iar centrul asta de nastere naturala va fi accesibil oricarei femei. Nu va trebui sa fii multimilionara in euro ca sa poti sta 3 saptamani sau o luna in locul asta... nu. Centrul nostru de nastere naturala va trai din donatii si isi va oferi serviciile pe cat mai putini bani cu putinta.

Si tot aici parintii vor putea invata lucruri de baza despre educatia libera a copilului. Despre respectul pe care copiii nostri il asteapta de la noi, inca din burta si inca de la prima lor secunda de viata pe Pamant. Despre cum sa ne crestem copiii ca pe niste oameni liberi, care isi traiesc pe deplin intregul potential al vietii lor, si nu ca pe niste fricosi speriati si... dresati.

Eu stiu ca visele se implinesc. Cere si ti se va da. Si poarta-te ca si cum ai fi primit deja ceea ce ai cerut. Este dovada maxima de credinta. Este ceea ce spunea chiar Iisus. Si este atat de simplu si atat de adevarat!

PS: Iata ce veste am primit azi, de la Ana de la Adevarul:
"Printre cele mai vizitate materiale se numără seria de articole „Evadaţi în Paradis“, un proiect special ce prezintă un jurnal cu poveştile a doi români care trăiesc într-unsat „eco“ din sudul satului brazilian Bahia. În luna septembrie, articolele din această secţiune specială au avut peste 70.000 de vizualizări." Articolul complet se gaseste aici:
http://www.adevarul.ro/articole/www-adevarul-ro-peste-www-evz-ro-si-in-septembrie.html

12 000 de euro in 12 zile! Putem?

Intotdeauna am zis ca e usor sa fii generos cand ai o caruta de bani prin conturi si prin buzunare. E usor sa faci mese de 20 persoane cand ai frigiderul doldora de mancare si stii ca nu ai nici o problema sa il umpli la loc, atunci cand se goleste.

Ce se intampla insa cu generozitatea cand nu ti se revarsa galbenii din tolba? Cand ai doi galbeni si, mergand prin viata, intalnesti un om care iti spune "te rog, ajuta-ma!". Ce alegi? Sa tii ambii galbeni pentru tine, sau sa daruiesti unul dintre ei celui care are poate mai mare nevoie decat tine, in clipa aia, de ajutor?

Din blog in blog in blog - multumesc lui Gabi ca ne-a pus blogul nostru pe blogul ei - si dand click pe alte si alte linkuri am ajuns sa citesc despre Elena Sbarcea:

"Sunt Elena. Mama lui Radu, un copil care nu merita o mama nevazatoare. Am 35 de ani, sunt o persoana activa, vesela si optimista. Ma confrunt cu o afectiune care se incapataneaza sa ma duca la orbire. Mi-am jurat sa nu ma las invinsa de niste celule care nu vor sa traiasca. Mi s-a oferit o sansa si apelez la ajutorul OAMENILOR din dumneavoastra. La institutul Beike din China se poate trata afectiunea cu transplant de celule stem. Medicii de acolo au estimat costurile pentru tratament la 20.000 USD. Pentru a putea urma tratamentul,trebuie sa strang acesti bani pana la data de 12 octombrie. Sunt sigura ca exista oameni cu suflet care ma pot ajuta. Va multumesc!"

De ce nu am scris si despre atatia si atatia alti oameni, cazuri si copii care au si au avut nevoie de ajutor? Habar nu am. Acum simt insa foarte tare ca nu am dat click intamplator pe blogul Elenei. Si ca daca acum niste ani in urma, pe vremea cand lucram la Radio 21, am reusit sa strangem 30 000 de euro in 10 zile pentru un copil -e drept, cu forta de promovare pe care o are un radio de talia lui 21 - de ce nu am reusi acum, cand suntem tot mai multi care credem intr-o mana intinsa si care alegem, in fiecare zi, sa ne traim viata ajutandu-ne unii pe altii si iubindu-ne mai mult si iertandu-ne mai repede... de ce n-am reusi noi, oamenii, sa ne transformam in multe maini de ajutor pentru un alt om care se uita catre noi si ne spune "Ajutati-ma!" ?

Acesta este blogul Elenei: http://elenasbarcea.blogspot.com/
Si acestea sunt conturile in care puteti dona:
cont LEI - RO29 RNCB 0318 0045 2226 0001
cont USD - RO82 RNCB 0068 0045 2226 0004
cont EURO - RO12 RNCB 0068 0045 2226 0003 - swift RNCBROBU

BCR Ghencea, titular de cont Elena Sbarcea
Se pot primi donatii prin Paypal la adesa de e-mail:
elena.sbarcea@gmail.com

Dumnezeu sa ne tuturor gandul bun si inima deschisa!