Confesiune. Ca la psiholog, asa...

Atentiune, urmeaza o postare lunga lunga.

Citesc acuma o carte, ii zice “Inima sufletului”, scrisa de Gary Zunkav prin 1991. Adica un pic inainte ca revolutia asta spirituala care ne strabate Planeta si fiintele sa ia asa un avant. Este o carte despre intelegerea propriilor emotii si despre identificarea multelor strategii pe care le folosim inconstient ca sa fugim de noi insine – de ceea ce simtim inauntrul nostru, de durerea din noi .

Se spune ca traversam acum o perioada de intense, masive transformari. Si ca aceste transformari au loc in noi in primul rand – sunt procesele care ne conduc catre adevarul din noi, catre Adevarul fiecaruia dintre noi… iar identificarea acestui Adevar trece, invariabil, prin straturi si straturi de durere, frica si intuneric, de minciuni pe care ni le-am spus singuri o viata intreaga, de strategii de fuga in care am devenit experti, in atatia zeci de ani de practica…

Intamplator sau nu, Sasha inseamna Adevar. In afara de asta, am mai spus-o, STIU ca tot ceea ce ni se intampla are un rol spiritual, este menit sa ne invete despre noi insine. Asa ca nu m-am lasat si am continuat si continuu sa caut sensul spiritual al tuturor emotiilor astora pe care le traversez acum si care simt ca s-au activat cu o forta uriasa in timpul procesului nasterii copilului meu.

Iar aseara, in timp ce boceam de mama focului, am inceput sa inteleg… Iar intelegerea la mine vine intotdeauna insotita de senzatia ca mi s-a luat un bolovan de pe piept… ca pot sa respir iar usor si linistit si ca s-a aprins un bec mare si luminos intr-o camera scufundata pana mai adineauri in intuneric.

Asadar, m-am prins ca una dintre strategiile de fuga la care ma pricep cel mai bine este aceea asa anumita “Adorarea Idolului”. Ce inseamna asta, in traducere? Inseamna ca ne fabricam in capul nostru un model – poate fi orice, de la Sportivul campion la Mama eroina, de la Soldatul neinfricat la Guru spiritual, de la Business Man-ul de success la Tatal neobosit… Si ca toata viata cautam sa ne incadram acestui model, fiind primul si cel mai aprig judecator al propriei noastre persoane atunci cand credem ca facem ceva care nu se incadraza modelului.

Modelul meu? Il stiti deja: Wonder Woman. Supra-omul, caruia nu ii e frica de nimic, care nu oboseste, care se arunca in cele mai aprige incercari, doar pentru a-si demonstra ca poate, care nu are nevoie si nu cere niciodata ajutorul celorlalti, pentru ca un Supra Om se descurca de minune singur, cu cel mai mare succes. Bungee-Jumping. Sarit cu parasuta. Plecat singura in Africa. Calatorit la capatul celalalt al Lumii. Facut evenimente de zeci de mii de oameni si luat in spinarea mea aproape toata organizarea, pana la lesin. Sarit in ajutorul oricui, fara macar sa mi se ceara ajutorul. Gasit solutii si rezolvat mereu problemele altora. Pus nevoile mele intotdeauna pe locul 50, pentru ca nevoile celorlalti au prioritate. Si cautat mereu aprobarea si aprecierea si iubirea celorlalti, fara sa am curajul sa recunosc asta, ca imi doream sa fiu vazuta, apreciata, iubita, recunoscuta, aclamata de ceilalti, in lipsa totala a aprecierii si iubirii de sine.

Am facut toate astea si inca si altele, intr-o alergatura continua si total inconstienta care sa ma duca cat mai departe de lipsa mea de respect pentru mine insami. De lipsa mea de iubire fata de mine. De durerea ne a nu ma aprecia eu pe mine la intreaga mea valoare – valoarea pe care Dumnezeu a pus-o in fiecare dintre noi si care ne face perfecti si minunati in ochii Lui, doar pentru ca SUNTEM, indiferent de ceea ce facem sau nu facem. Care ne face perfecti si minunati in ochii Inimii noastre, acolo unde salasluieste Dumnezeu.

Iar acum, Wonder Woman primeste “lovitura” dupa “lovitura”: sufera ca naiba la nastere, in niste dureri pe care a refuzat timp de 9 luni sa isi inchipuie macar ca pot exista, pentru ca, nu-i asa, pentru Super Femeia din mine nu exista Durere, pur si simplu nu exista! Se descopera obosita si epuizata in calitate de mamica, si chiar daca toate mamele din lume ii spun acelasi lucru – e normal, e un bombardament de hormoni, e o noua fiinta in grija ta, e oboseala, e nesomn, e un copil care plange si nu stii de ce, e un corp care se tranforma la loc in cel de dinainte de sarcina si asta ia timp, e multa informatie noua in scurt timp si SIGUR ca esti epuizata – Super Femeia din mine refuza sa accepte asta si se judeca si se auto-acuza si se invinovateste pentru ca nu mai are energie destula decat pentru Bebe si un pic de tot pentru ea insasi… in nici un caz pentru ceilalti din casa si pentru nevoile lor. Ba chiar Super Femeia se vede pusa in situatia total ingrata de a cere ajutor, de a deschide gura si a spune “te rog, ajuta-ma!”, si pur si simplu I se pare atat de nedemn de ea sa faca asta, incat mai degraba se ascunde si plange singura in camera decat sa admita public ca DA, are nevoie sa fie ajutata. Se simte vinovata cand barbatul ei ii gateste si o ingrijeste, o alinta si o menajeaza… cum, cand Super Femeia e cea care are grija de barbatul ei, si nu invers! Se simte vinovata cand lasa copilul o ora in bratele grijulii si pline de iubire ale lui Tati, ca sa isi acorde si ei un pic de timp in apa, la soare, departe de grija copilului… cum e posibil ca eu, Super Femeia, sa am nevoie de timp sa ma relaxez si sa stau departe de copil?

…si stand aseara cu mine, lasand lacrimile sa imi curga pe obraji, i-am multumit Super Femeii pentru ca a fost cu mine 33 de ani… si am rugat-o sa se retraga. Sa imi lase dreptul sa fiu Om. Sa ma lase sa plang, sa cer ajutor, sa imi acord timp de refacere si sa ii las pe ceilalti oameni sa isi vada de viata lor, in timp ce eu imi vad de nevoile mele de Femeie care se adapteaza la o noua viata… Am rugat-o sa plece si sa ma lase sa imi vad frica de esec, durerea de a nu fi inca in stare sa ma accept cu totul, cu burtica mea ramasa dupa sarcina, cu sanii mei mai putin fermi, cu celulita care se vede pe coapse, cu cearcanele de dimineata, sa ma lase sa imi vad frica de a fi respinsa, sa imi vad durerea cand nu sunt capabila sa le fac celorlalti vietile numai un cantec si un soare, sa imi vad propria mea parere proasta despre mine insami, propria lasitate in fata lacrimilor mele si a neputintei, propria mea lipsa de curaj in a vorbi deschis si cinstit mereu… si sa ma lase in pace sa rezolv toate astea in ritmul meu, in felul meu, fara sa ma mai judece si sa ma mai preseze de la spate si sa imi repete obsedant in ureche ca Wonder Woman e perfecta si demna de a fi iubita si acceptata doar daca salveaza Planeta.

I-am spus eu ei, de data asta, ca Laura e perfecta si demna de a fi iubita si acceptata asa cum e ea in fiecare clipa, si cand rade, si cand plange, si cand are abdomenul plat si ferm, si cand i-a ramas burtica, si cand o face pe gospodina Fifi, si cand sta la soare ca o soparla lenesa, si cand stie de ce plange Sasha, si cand nu stie… si toata lista lunga de aparente perfectiuni-imperfectiuni pe care le experimentez si eu, si toata lumea, zi de zi…

Intelegand toate astea, respir mai bine acum. Si am dormit mai bine asta-noapte. Iar azi dimineata mi-am amintit sa imi repet ca ma iubesc si ma accept asa cum sunt, in totalitate. Si ma simt mult mai bine cu mine insami, cu Laura cea normala, fara Wonder Woman impingandu-ma de la spate.

Distanta de la nebunie la fericire: doua ore in plus de somn

Dilema in dupa-amiaza asta, prima dupa-amiaza cand parca simt ca apuc sa respir asa, linistita, in tihna: sa fac biscuiti de orez sau sa scriu pe blog?
Am lasat biscuitii pentru alta data (desi mor de pofta!) si iata-ma, in timp ce Sasha bebe (cum ii zice micuta Shayleen) doarme linistit la 2 metri de mine, iar Florian face surf cu Didier, proaspat sosit azi dimineata in Piracanga.

Oameni buni, si mai ales fetelor, sa stiti ca eu ascultam cu atentie si dadeam asa, intelept si plin de compasiune din cap, fara insa sa banuiesc macar ce inseamna in realitate toate astea, cand alte doamne, mamici de felulul lor, imi explicau chestiuni precum: ti se schimba viata complet. TREBUIE sa dormi cand doarme si copilul. ai nevoie de ajutor - tu ai grija de copil, altcineva trebuie sa aiba grija de tine. nu fi paranoica - nu sari pana in tavan la fiecare nou scancet. Si asa mai departe - sfaturi si povete pe care abia acum, cand trec si eu prin toate astea, le inteleg cu adevarat.

Zilele trecute eram in pragul isteriei. Florian a fost 2 zile la rand plecat de dimineata pana seara la oras, cu treburi multe, asa ca am ramas singura cu Sasha... cu ochii dusi in fundul capului si cearcanele pana la gura am intampinat-o pe Georgia de dimineata, venita draga de ea sa vada ce facem. M-a vazut si mi-a zis, asa, foarte bossy: in clipa asta lasi tot ce crezi tu ca ai de facut si te duci la culcare. ACUM! Intelege, daca nu dormi suficient nu ai cum sa faci fata. Du-te si te culca.
Mie imi mijeau lacrimile in coltul ochiului si abia stateam in picioare - Sasha si-a facut un obicei din a se trezi la 4 jumate si a mai adormi la loc abia pe la 8-9 dimineata - asa ca am fost cuminte si am dormit. Doua ore de somn langa copilul meu si, la trezire, mi-am regasit zambetul, increderea si curajul. Precum si mintile mi le-am regasit si am reusit sa ma calmez si sa nu sar pe geam de teama ca are copilul ceva pentru ca scanceste in somn, pentru ca e un pic agitat seara pe la 9 si pentru ca noaptea doarme mai bine langa noi decat in patul lui, cel putin de la o ora incolo...

Si sa mai stiti fetelor ca nici depresia aia post-partum nu e o poveste de adormit mamele, nu nu. Este reala. Bine, nu as numi-o depresie in cazul meu, ci mai mult o amestecatura de rasete cu planset, de calm cu crize de nervi, de seninatate si incredere cu atacuri de panica si ingrijorare maxima... si cu o gramada de frici pe care le vad la mine si pe care STIU ca trebuie sa le vindec.

La naiba, mi-am dat seama inca o data ca e OK daca NU sunt Wonder-Woman si daca nu reusesc sa le fac pe toate perfect... ca e OK sa imi fie teama, sa cer ajutor si sa incetez sa ma mai mint ca pe mine nu ma doare, ca mie nu mi-e frica, ca eu nu am indoieli si ca eu reusesc sa plutesc asa, prin viata, ca o zana cu aripi, fara sa ma atinga nici o emotie. Emotiile blocate, pe care nu vreau sa le vad, ies la suprafata si ma obliga sa le gasesc rezolvare. Sa le vindec. Sa ma tratez cu rabdare, cu iubire, cu intelegere, cu iertare si grija pentru mine, cea atat de umana...

Si stiti ce mai simt? O mare, mare recunostinta, o mare mare iubire si o mare, uriasa tandrete pentru propria mea mama... Pentru iubita mea mamica si toate noptile ei nedormite, toate framantarile ei, toate gandurile ei si telefoanele cu vocea gatuita de emotie... pe toate le pricep acum si, chiar daca vreau sa le las undeva, in spate, si sa nu le adopt si eu in viata mea, simt ca as lua-o in brate pe mama si i-as spune asa, din toata inima mea, cat de mult o iubesc. Si cat de mult ii multumesc pentru tot. Si cat de mult imi doresc, in fiecare clipa, sa o stiu linistita si in pace si senina si buna, asa cum stiu eu ca este ea atunci cand CREDE ca toate sunt la locul lor...

Va imbratisez cu dragoste. Ma duc la Sasha, care a inceput sa scanceasca. Ma duc sa il iau in brate, sa il lipesc de mine si sa ii spun ca il iubesc si ca totul este bine in lumea lui, totul...

In sfarsit, acasa…

Cand am plecat la drum din Recife, la fix o saptamana de la nasterea lui Sasha, ne mai lipseau din masina o gaina-doua si un porc, toate vii, si puteam linistiti sa fim subiect de film pentru o noua productie in regia lui Kusturica. Bagaje peste bagaje – portbagajul full, Sasha in spate, 5 perne, mancare, bagajelul copilului, eu in fata calare pe un colac din ala de inotat pentru copii (ca din motive obiective nu puteam sa stau in fund), plus placenta luata de la spital, in niste pungi de plastic, in fata, la picioare, unde batea aerul conditionat.

Dupa cativa km, am facut schimb, ca era clar ca nu aveam nici o sansa sa ajung vie in Piracanga daca stateam tot drumul in pozitie sezanda, pe colac, in fata. Asa ca Sasha a trecut cu tot cu scaunul de bebe langa tati, pe locul pasagerului, iar eu mi-am amenajat un pat pe bancheta din spate, ca sa pot sta intinsa. Florian cauta un oras pe toata harta intinsa peste volan si bord, cu o mana conducea, cu cealalta baga datele orasului in GPS… serios, mai lipsea o gaina batand din aripi si era gata filmul!

... si am mers si mers si mers... in prima zi doar 250 de km, de acomodare, pana la Maceio, unde am innoptat. Am ajuns in jur de pranz, am gasit o pousada ok pe plaja si am intrat in camera cu gand ca adormim copilul si iesim o jumate de ora la plimbare, sa vedem si noi faleza din Maceio. Sasha insa.. nici gand sa adoarma: cum il puneam pe pat, deschidea ochii. Si tot asa pana am spus ca eu nu mai ies oricum, ca abia mai stateam in picioare, moment in care a adormit si brotacul.

A doua zi am hotarat sa calatorim pana la Salvador - 600 de km, sa nu ne mai oprim la mijloc, ca nu mai suportam inca o nopate, inca un motel, inca o zi pe drum. Si asa am facut. Si fix la iesirea din Maceio aerul conditionat a decedat. Si au urmat 600 de km cu 35 de grade afara si cu copil mic in masina... care copil mic n-a zis nici pas, dragul de el. A dormit, a mancat, a mancat, a dormit, cate 4 ore in sir, nepasator la caldura, transpiratie, camioane, gaze de esapament, motociclete si drumuri cu denivelari. Maica'sa in schimb... nici ea n-a zis nici pas, dar mai avea putin si manca bancheta neagra de piele a masinii negre, blindate si fara AC... de durere de fund, nu de altceva. N-o sa mai zic niciodata ca ma doare in fund de vreo chestie. Nu de alta, dar e cumplita durerea asta, ma jur!

Bun. La Salvador ne-am respectat. Meritam si noi dupa atata drum: am stat la hotel, am iesit cu copilul in curte, la iarba verde, am mancat mic dejun adevarat si am plecat mai departe asa, in ritm lent, fara sa ne mai grabim, pe la 9 dimineata. Din fuga masinii am descoperit un Salvador superb, plin de verdeata si de parcuri, ingrijit, cu plaje curate si cochete - asa ca am decis ca revenim in Salvador, la anul, si sa stam macar cateva zile.

Trecut cu ferry-boat-ul, apoi mers mai departe inca 250 de km, prin orasele mici si aglomerate si galagioase, cu copilul care dormea dus, cu mine care mai furam cate o ora de somn in patul meu improvizat si cu eroul de Florian care asuda cu stoicism, avand grija sa inchida complet geamul de cate ori trecea pe langa noi un camion, ca sa nu faca zgomot prea mare. Si treceau camioane cam la fiecare 30 de secunde, asa...

Uf. Si am ajuns in Piracanga. Dupa o luna de orase, beton, masini, poluare, apa tratata cu clor si toate celelalte beneficii ale vietii in civilizatie, intrarea in Piracanga, pe drumul cel neasfaltat si plin de nisip, pe cararea taiata prin padure, a fost o gura mare, uriasa de oxigen. Simteam cum revin la viata cu fiecare nou km pe drumul cel plin de hopuri, cu fiecare noua respiratie in care primeam in plamani aer curat, curat de padure...

In Piracanga mi-am revenit complet in 2 zile, am iesit chiar si la pizza party si ne-am plimbat pana la ocean si inapoi. Cadouri, imbratisari, lacrimi, vizite, iar cadouri si toata lumea care se minuneaza ce copil frumos avem. Iar copilul nu plange deloc, ne trezeste o singura data pe noapte - pe la 1-2, mananca de rupe, ziua doarme afara, noaptea doarme in cort pana la 5 dimineata si cu noi in pat de la 5 la 8... si face in continuare cele 349 de mutre, de ne vine la amandoi sa il mancam. Sasha are program de facut dus cu tati in fiecare seara, apoi eu ii fac masaj, tati il schimba, mami il hraneste, amandoi ii cantam cantece mai mult sau mai putin inventate si descoperim in fiecare clipa cum intreaga noastra lume s-a schimbat, pentru ca acum suntem parinti. Si n-o sa mai fie niciodata vreun moment in viata noastra in care sa NU fim parintii lui, ai lui Sasha...

E bine acasa... tare bine. Si o intoarcere din asta in oras ajuta mult de tot: ajuta sa apreciem cu adevarat ce cadou minunat ne-a facut Viata, cand ne-a indeplinit dorinta de a trai intr-un loc ca asta... Cu recunostinta si cu plecaciune, multumim!

Cum se intoarce inmiit iubirea

As vrea sa va povestesc despre o nastere in apa, cu delfini, inconjurata de flori, lumina si frumusete. As vrea sa pot sa spun ca asa am nascut… dar n-a fost asa. Un singur lucru am mai avut, din tot ce mi-am dorit, pe langa un copil sanatos si minunat si un partener de viata pe care l-am simtit 100% alaturi: am avut parte de multa, multa iubire. Da, intr-o maternitate publica din Brazilia. Si da, de la toti cei de acasa, romanii nostril pe care de atatea ori i-am privit crucis, i-am judecat, iam bagat si eu, ca noi toti, in categoria “popor de rahat”.
Si pentru ca despre iubirea primita de acasa – de la voi toti, cei care cititi aici sau in Adevarul si care ne-ati trimis asa niste mesaje, de am plans in hohote (si nu doar pentru ca sunt in perioada post-nastere aia plina de emotii de tot felul) – am mai scris si am mai vorbit, in postarea de azi o sa insist pe Brazilia.
Pentru ca atat de mult m-a impresionat felul in care niste oameni simpli aleg sa se poarte – ca niste ingeri. Maternitatea publica din Recife este departe de a fi vreun loc in care sa-ti doresti sa fii: toalete insalubre, fara hartie igienica, asternuturi gri-negre de atata folosit, saloane cu pat langa pat langa pat, capoate de spital tocite si rupte si patate… Insa in locul asta lucreaza niste oameni care fac ca totul sa para un hotel de 5 stele, prin felul in care inteleg sa se poarte cu pacientii.
De la medici la rezidenti, de la studenti la profesori universitari, de la asistente, infirmiere si brancardieri pana la femeile de serviciu si da, pana la celelate femei cu care mi-am petrecut 2 zile in salon… - eu vorbind portugheza mea incorecta, ele facand tot ce le sta in putinta sa ma ajute si inteleaga - totul in locul ala respira iubire.
In maternitatea publica din Recife, medicii nu dau doar ajutor profesional pacientilor. Ci le sunt alaturi, cu totul, intrebandu-i, incurajand si explicand. Rezidentul care a fost de serviciu toata noaptea ma tinea de mana la contractii, ma incuraja intr-una, venea catre mine zambind si ma intreba despre mine, despre Romania, despre Sasha… iar eu nici macar nu ii stiu numele. Asistentele medicale isi fac treaba zambind tot timpul, iti stiu numele, te mangaie, iti aseaza cearsaful si capotul de spital, iti aranjeaza patul in pozitia care iti e cea mai comoda, te intreaba despre ce ai nevoie si vin apoi sa te viziteze cand au iesit din tura, sa te mai mangaie odata, sa iti vada copilul si sa iti ureze toata sanatatea din lume. Mancarea vine pe tava, la pat si e si foarte gustoasa. M-au intrebat de zece ori daca am mancat, daca m-am saturat, daca imi mai trebuie ceva, daca ma doare pe undeva… Iar scutecele pentru copil si pentru mame sunt la discretie, pentru toata lumea – ba chiar m-au intrebat daca am tot ce trebuie acasa, ca daca nu imi fac ele un pachetel.
Si o sa spuneti poate ca am dat o caruta de bani la fiecare. Sau ca poate am fost eu tratata nu stiu cum, din cauza profesorului Rivaldo. Ei bine, profesorul Rivaldo nu a existat in spital in cele 2 zile, nu am nascut cu el si nici nu l-am mai revazut dupa controlul facut saptamana trecuta. Si nu… nu am dat nici macar 1 leu in toata maternitatea, nimanui, pentru ca serviciile medicale sunt gratuite si nu accepta nimeni bani. Isi fac toti treaba cu atata dedicare pentru ca asa simt, pentru ca asta le este misiunea.
Mi-a venit sa imbratisez fiecare om la plecarea acasa… pana si functionarul care ne-a facut fisa de iesire ne spunea sa ii punem orice intrebare, daca avem vreo nelamurire sau daca ne poate ajuta cu ceva, cu orice.
Acum vreo 3 ani am avut un moment in viata mea in care, foarte deprimata fiind si intr-o perioada foarte gri, am strigat cu ochii spre cer “unde, unde e iubirea aia despre care spui ca se intoarce inmiit, atunci cand o oferi? Am oferit tot, tot, toata viata mea si n-am cerut nimic inapoi. Acum chiar am nevoie sa simt si eu ca iubirea chiar se intoarce. Unde e, Doamne, unde e iubirea?” Raspunsul mi-a venit mult mai repede si mai de mult decat acum, cu nasterea. Acum insa mi-am amintit si am simtit in valuri binecuvantarea iubirii, revarsandu-se catre mine inmiit mai mult fata de cat am oferit eu vreodata…
Multumesc! Multumesc, din toata fiinta mea!

Dragoste la prima vedere

Da, este adevarat. De copilul tau de indragostesti din secunda in care il tii in brate. Este o conexiune instantanee, instinctiva, ca un cablu cu un infinit de fire de iubire care leaga pentru totdeauna doua fiinte… Legatura la nivel de suflet e facuta inca din momentul in care copilul isi alege parintii acolo, in lumile nevazute… Insa la nivelul asta, fizic, pe care il percepem noi, iubirea tasneste cu o forta inimaginabila inca din prima clipa…
Suntem, in sfarsit, mama si tata. Sasha al nostru s-a nascut pe 22. 11. 2009, la ora 08:55, in maternitatea publica din Recife, in urma unui proces lung si deloc bland. A fost nastere naturala si povestea o gasiti si in ziarul Adevarul de astazi.
Asadar, 22. 11. 2009. O duminica frumoasa si calda in Recife, cu Laura si Florian care s-au hotart pe la ora 2, asa, dupa o baie lunga si racoritoare in Ocean, sa mearga pana la Shopping Mall Tacaruna in Olinda in cautare de depilator, ca pe cel din Romania m-am descurcat si l-am ars. Am plecat pe la 4, am petrecut aproape 2 ore hoinarind dintr-un magazin in altul, am mancat covrig bun cu ciocolata si apoi eu m-am asezat cuminte pe un scaunel, in fata magazinului Lojas Americanas, in asteptarea lui Floricescu care investea in 2 CD-uri cu trupa Mana. Si cautand eu asa cuvinte portugheze in dictionar simt brusc cum ma umple un val de apa.
“Ce naiba? Fac pe mine si nici macar nu imi dau seama???”, m-am intrebat usor ingrijorata, cautand din ochi cea mai apropiata toaleta. Care se afla la cca 10 metri. Dau sa ma ridic – inca un val de apa… Oops! Cred ca mi s-a rupt apa! Era ora 6 fix, Florian cumpara CD-urile de vreo 15 minute déjà si mie nu imi mergea nici un telefon ca sa il pot suna. Asa ca mi-am incrucisat strans picioarele si am stat 20 de minute nemiscata, pana a venit sotzu’.
“Pai hai sa mergem”, zice el, iar eu “nu pot, cred ca mi s-a rupt apa!”
“Chiar? Yupiiii!!!!” si a inceput sa danseze de bucurie si sa ma traga de mana sa ma ridic.
“Ho, stai asa, ca eu nu ma ridic de-aici, ca fac lac de apa sub mine si suntem in mijlocul magazinului, mor de rusine!” Si am mai stat 20 de minute in aceeasi pozitie, incercand sa imi fac curaj sa ma scol de pe scaun. Si cand m-am sculat in sfarsit, curgea apa din mine ca de la cismeaua bunica-mii. Pantalonii fleasca, sandalele fleasca si o dara de apa pana la masina – asa mi-am facut iesirea triumfala din Mall.
Pe drumul spre casa simteam déjà contractiile si am sunat-o pe Marceli, fiica lui Suely. Ca Suely era plecata pentru 3 zile din localitate, la o conferinta peste vreo 5 state distanta. Marceli – moasa si ea – mi-a zis ca ajunge la noi acasa cat de repede poate. Bun. Acasa, ne-am apucat de umplut psicina, de pus muzica, de facut micutul altar cu flori, lumanari, iconite, aromaterapie, pietricele – na, tot ce visasem si eu sa am la nastere cand o veni momentul. Am mancat, am dansat, Florian tot infierbanta oale de apa si le turna in piscina, iar afara era intuneric, caldut si bine. Si cand déjà aveam contractii dureroase la fiecare 5 minute, au aparut si Marceli cu Daniela – ajutoarea de moasa. Ne-am imbratisat, ne-am pupat, ne-am dus in dormitor pe pat pentru control si brusc mi s-a dus naibii tot zen-ul.
“Laura, nu poti sa nasti acasa. Nu are loc copilul sa treaca. Oasele tale pelviene sunt mult prea apropiate”… Marceli mi-a dat acelasi verdict ca si Suely. “Bine, dar Dr Rivaldo a spus ca…”
“In spital e altceva, ei au metode de interventie rapida pe care noi nu le avem acasa si nu le practicam. Daca Sasha coboara, e gata de iesit si se blocheaza intre oase, noi nu il putem scoate, intelegi asta? Si moare copilul. Trebuie sa mergem la spital acum!”
Cu lacrimi si contractii mi-am facut bagajul, simtind cum totul in mine tremura de frica si de fobia de spital pe care o am. M-am culcat pe bancheta din spate, pe partea dreapta, durerile cresteau si cresteau si Florian gonea cu toata viteza, pe toate semafoarele rosii, pana la maternitatea din Recife. Acolo – doctorita de garda m-a controlat si ea, a zis ca am 3 cm dilatatie si ca da, pot sa nasc natural, asa ca mi-a facut fisa de internare. Nu mai intelegeam déjà nimic, Florian zicea sa mergem acasa si sa incercam, moasele ziceau ca ele nu isi asuma riscul si ca au trecut déjà aproape 6 ore de cand s-a rupt apa (se apropia de 12 noaptea) si practica lor este ca dupa 8 ore de la ruperea apei sa aduca oricum mama la spital, daca copilul nu a iesit, pentru ca, din nou, exista riscuri care in spital se combat cu antibiotice.
Asa ca m-am asezat in scaunul cu rotile, avand-o alaturi doar pe Daniela, cu Florian ramas afara in fata spitalului, aproape plangand – “Te rog, suna-ma, eu stau aici cat e nevoie, nu ma duc acasa, suna-ma, te rog!” mi-a mai zis el, in timp ce si infiermierul ma impingea pe coridor. Catre salonul de pre-nasteri, unde mai erau – pat langa pat – inca vreo nu-stiu-cate gravide. Mi-au repartizat si mie patul meu, cu cearsafuri negre-gri de atata folosit si spalat.
Apa curgea in continuare, iar Daniela m-a luat la plimbat pe coridor si la facut exercitii speciale de travaliu, pentru usurat durerea si pentru ajutat copilul sa iasa. Am facut febra, m-am albit de cateva ori si in tot timpul simteam cum mi-e cumplit, cumplit de frica de locul ala, de ce o sa urmeze, de durere, de tot. Pe la 4 dimineata, la control, aveam doar 4 cm de dilatatie si dureri mari, mari de tot.
Si povetea a continuat la fel pana la 5 dimineata – febra, travaliu, diltatatie deloc si eu care, recunosc, am spus ca gata, trecem la cezariana, ca pur si simplu nu mai pot si nu inteleg de ce sa ma chinui asa pentru o ambitie. Daniela mi-a explicat ca dilatatia este 100% o operatiune a subconstientului si ca eu ma auto-blochez prin faptul ca ma opun atat de tare la a fi acolo, la a avea nasterea altfel decat mi-am imaginat-o eu, prin faptul ca nu accept realitatea asa cum e ea acum. Si ca trebuie sa imi schimb gandurile si sa lucrez constient asupra dilatarii.
Cumva, am reusit, pentru ca 4 ore mai tarziu aveam déjà 10 cm si capul lui Sasha se afla fix la intrarea in canalul vaginal, adica acolo unde incepeau oasele alea mult-discutate. “Gata, hai in sala de nasteri, esti gata!”, mi-a zis doctorul rezident (al carui nume nici macar nu il stiu) care a stat cu mine toata noaptea. “Vreau sa vina si sotul meu”, am spus si cineva a dat fuga pana jos si l-au chemat si pe Florian. Am intrat in sala – eu, Daniela, Florian, rezidentul, o doctorita apriga asa si o gramada de asistente.
Si de abia acum s-a declansat cosmarul. Pentru ca acum au realizat ca da, Sasha nu are loc sa treaca printre oasele mele. Ca oricat impingeam eu, nu avea loc sa iasa. Asa ca au apelat la cele mai ingrozitoare 2 metode, care anuleaza ideea de nastere naturala si o transforma in nastere vaginala, de fapt: doctorita cea apriga ma apasa cu toata forta in jos, pe abdomen, in timp ce rezidentul se chinuia sa ii prinda capul copilului cu forcepsul. Iar eu urlam de durere si strigam si ii imploram sa se opreasca, sa nu ma mai apese asa, ca e inuman ce fac, si degeaba… Imi dadeam seama ca sunt toti in panica, mi-au spus ca inima lui nu mai bate asa cum trebuie, si ca daca nu iese acum e prea tarziu… si pe fiecare noua contractie apasau mai tare si invarteau forcepsul mai adanc… pana l-au scos! Am simtit cea mai ascutita, scurta si puternica durere din viata mea si l-am auzit de Florian “gata, iubita, gata, l-au scos, s-a terminat!” A incetat brusc orice durere si am vazut cum ridica spre mine un copil vanat, plin de sange, dar cu ochii deschisi si cu cea mai draguta fatzusca din Univers… copilul meu!
“Dati-mi-l, il vreau aici”, le-am spus si mi l-au asezat 2 secunde pe piept… apoi l-au luat sa il spele si Florian a venit inapoi cu el in brate… mi l-a asezat la san… avea ochi albastri si a incetat orice planset cand ne-am simtit unul pe altul…
“Avea cordonul infasurat de doua ori in jurul gatului, iubita mea… Sasha putea sa moara” mi-a zis Florian si cred ca ala a fost momentul in care am inteles si eu, cu adevarat, intr-o fractiune de secunda, de ce eram aici, in spital, si nu in Piracanga, si nu in apa, si nu cu delfinii, si nu…
Mai departe, e doar iubire si frumusete si binecuvantare. Am stat in spital 24 de ore, cu copilul nostru care e minunat si perfect si cuminte si doarme mult si mananca, apoi tati lui ne-a luat acasa si de atunci suntem asa, intr-o stare de pupaceala, dormire, hrana, fericire, gratitudine continua… Eu ma vindec repede si bine – nu prea pot sa stau in fund inca si astept sa treaca si asta. Sasha este genul de creatura pe care ai vrea sa ti-o lipesti de tine cu super-glue, dar ne amintim amandoi invataturile Margueritei si ne abtinem si dam spatiu copilului si il culcam in patutul lui, desi am vrea sa doarma cu noi… Florian straluceste si nu mai stie ce sa ne mai faca sa ne fie bine, mie si lui Sasha… Tot el e responsabil cu drumurile la internet, ca eu doar dorm si mananc si ma ingrijesc si hranesc copilul si uite, acuma si scriu…
Iar pe 30 plecam inapoi acasa, in Piracanga. Inca astept sa inteleg toate lectiile din tot procesul asta – si imi vin lamuririle asa, una cate una, pe rand…
Acuma e tarziu, mi-e somn, Sasha si tati dorm de vreo ora déjà si trebuie sa fiu si eu cuminte si sa dorm.
Va imbratisez cu mare dragoste, va mai multumesc odata pentru cat de alaturi ne sunteti si promit, revin curand, ca am inca multe multe sa va impartasesc din toata experienta asta.

De plictiseala si de asteptare

:)))))))

Cortul lui Sasha

Ollie

Hughie

Casuta noastra

N-am mai avut asa un bot de multe, multe, multe luni, cred. Abia daca mai incap in casa de ditamai botul pe care il am, noroc ca avem si curte si este loc sa ma extind.
De ce bot? De nerabdare, de ce altceva? De nedormit bine noaptea, de burta IMENSA (in poze nu se vede bine cat e de mare, jur!), de netrait clipa din cauza ca "daca mergem nu stiu unde si nasti pe drum, ha?"... Of!

Dar de ajuns cu nemultumirile. Sa va povestesc dara ce a mai fost in ultimile zile, ca sa stiti si voi ce facem noi.

Mike si Ollie au plecat la Salvador cu masina inca de luni dimineata. Georgia si Hughie au ramas cu noi pana ieri dupa-amiaza, in speranta ca vine copilul Sasha. Si el... nimic! Asa ca ieri, joi, a plecat si Georgia, cu avionul. Bine, faza faina a fost ca dupa ce si-a luat biletele de avion a realizat ca pasaportul ei se afla cu Mike in Salvador. Asa ca am ajuns ieri la aeroport si tanti de la check in i-a dat vestea ca nu are cum sa o imbarce, fara acte. Pai si ce e de facut? De facut a fost ca ne-am dus la politia din aeroport, unde am inceput sa explicam. Intai Georgia in portugheza cu accent britanic, din care politia a inteles ca Georgia nu are pasaport pentru micutul Hughie. Apoi Florian, in portugheza cu accent italienesco-spaniol, din care ploitia nu a inteles nimic. Pe urma eu, in portugheza cu accent de Braila, din care au priceput pana la urma ca Georgia e aia fara pasaport si s-au apucat sa faca o foaie, ca sa scoata femeia din necaz si sa o lase sa se urce in avionul care pleca intr-o ora.

Am reusit pana la urma. Ce a fost frumos este ca nici unul nu si-a pierdut cumpatul si rabdarea si am tratat toata treaba asta cu o gramada de rasete si relaxare maxima.

Apoi, ne uitam la filme pe laptop. Florian a aranjat cinema in aer liber, ca in casa lesini de cald. Mancam pepene, alune si prajitura Bib's Gateau de la Habib (un fast-food din apropiere), adica prajitura aia din ciocolata, care are ciocolata fierbinte lichida inauntru si o cupa de inghetata alaturi... ce mai, profit acuma, inainte de nastere. Ca dupa aia mi-a zis Suely ca s-a taiat cu prajiturile, inghetata si tot ce contine grasimi, ca dauneaza la calitatea laptelui si are copilul colici.

Mergem la Mall, pentru sushi, paste si mancare chinezeasca. Si pentru reincarcat mobilul de Brazilia, care e nesimtit de scump, si din doua sms-uri si un apel (toate de la cei din Piracanga) se duce creditul. Cautam scaun tip balansoar pentru mine, ca sa stau comod la alaptat. Inotam in Ocean. Venim la net la un internet cafe cu aer conditionat, in care ne ingheata picioarele de frig ce e.

Si asteptam. Si speram in fiecare zi ca se rupe apa si apa tot nerupta. La naiba si mii de trasnete, omule! Cred ca vrea copilul sa fie Sagetator, nu Scorpion. Ceea ce inseamna ca cu inca un semn de foc in familia noastra (dupa leoaica de mine si berbecul de tat'su') o sa dam foc la casa intr-o buna zi! Si in Piracanga arde repede, ca e numai lemn si padure pe acolo...

Deci, cam asta. Vine curand si momentul ala cand o sa scriu la titlu "am nascut!", ca doar ma stiu ca sunt om, nu elefant, zau asa!

Va pupam, oameni frumosi! Pa!

Vesti din Olinda City

Ne-am mutat in alta casa, dupa ce aproape o saptamana am stat in apartamentul lui Suely. Am gasit – dupa multe peripetii, o casa cu curte frumoasa si inflorita, la 50 de metri de mare. Casa pe care ne-o gasise initial Suely, fara sa o vada inainte din cauza de indisponibilitate a proprietarului, arata ca dupa razboi sau ca dupa un party cu vreo 40 de insi beti morti si fumati, care au plecat in graba dupa 3 zile de petrecere.

E frumos, au ajuns si Georgia cu Mike si cu copiii, ne veselim si ne simtim bine in fiecare zi, singurul inconvenient este ca nu avem internet. Asa ca acum scriu dintr-un mall cu wi-fi.

…si am fost si la doctor la maternitatea din Recife, la prietenul dragei noastre Suely. Si am simtit cum ma apuca depresia: groaza mea de spitale si doctor m-a lovit instantaneu direct in plexul solar, cu toate emotiile venind gramada. Mizerie peste mizerie, tantari, caldura fara ventilator, cimentul si gresia aia pe care le stiam atat de bine din spitalele publice din Romania si o toaleta nespalata si fara hartie igienica – “nu putem folosi decat o rola pe zi si rola de azi s-a terminat”, mi-a explicat, draguta de altfel, femeia de serviciu.

Perspectiva de a naste aici si de a sta in maternitate internata fie si pentru cateva ore mi s-a parut un cosmar. Am inceput sa ma rog, sa chem in ajutor toti ingerii si am continuat sa cred ca se poate si altfel, chiar se poate! Daca noi suntem cu adevarat cei care ne cream propria realitate, atunci e clar ca realitatea mea nu e asta, nu e spitalul asta, nu este! Dincolo de argumentele rationale, simteam cum toata fiinta mea se opune si imi spune “nu, nu, asta nu e locul tau, ai incredere, o sa fie bine, ai incredere!”

Apoi am intrat la dr Rivaldo, o minune de om. Ca toti profesionistii adevarati, ca toti oamenii care sunt impacati cu sine si nu au nevoie sa demonstreze nimic nimanui, dr Rivaldo este din acelasi aluat ca Suely: smerit, cald, respectuos, prezent, atent la nevoile si simtirile celorlalti si plin, plin de lumina. Mi-a cerut voie sa imi faca control, mi-a explicat ca nu o sa ma doara – ca si cum as fi facut asta pentru prima data - iar Suely i-a explicat istoria cu ingrijorarea ei legata de nasterea naturala. I-a povestit despre noi si drumul nostru si despre Piracanga si despre Sasha.

Dr Rivaldo a ascultat si m-a urcat pe masa. Primitiva de altfel. Si ne-a spus ca din punctul lui de vedere sunt indeplinite toate conditiile pentru ca Sasha sa se nasca natural, acasa, fara interventia vreo unui medic. Ca raportul dintre marimea copilului si spatiul de trecere este bun si sa am toata increderea in Suely si in mine. Doar daca intervine ceva neprevazut ma asteapta la spital.

Si chiar acolo, pe masa, am izbucnit in hohote de plans, in hohote! De fericire, de tensiune stransa, de usurare, de toate cele la un loc, hohote de plans din care nu ma puteam opri. Am imbratisat pe toata lumea – bine, pe femeia de serviciu am ratat-o, cred ca please déjà spre casa.

Si am multumit si multumesc din toata fiinta mea lui Dumnezeu pentru vestea asta minunata si pentru toata speranta care a renascut in mine.

Iar acum… stam si asteptam. Cu usoare contractii, cu mici dureri de spate, pentru ca apoi sa dispara iar toate, cu piscina de nastere pregatita in curte, cu toate cele ce imi trebuie pentru travaliu aranjate si aliniate, cu Georgia si Mike facand planuri pentru rolul lor in procesul asta, cu Suely care asteapta telefonul nostru la ea acasa… cu mine si Florian exersandu-ne virtutea asta grozava care poarta numele de rabdare… greu, tata!

Abia acum inteleg ce spun toate gravidele: ca ultima luna este cu adevarat grea. Si, in cazul meu, nu pentru ca as experimenta vreun discomfort fizic major, cu exceptia kilogramelor in plus si a mersului de balenuta esuata, nu. Ci pentru ca ma pierd in asteptarea asta, pierd prezentul, pierd clipa, plasandu-ma in schimb permanent in momentul acela din viitor in care Sasha va ajunge, ins farsit, la mine in brate…

Of! Dar e un OF din ala, cu zambet, a alintatura, asa :)))
Va pupam si, inca o data multumim pentru toate incurajarile si iubirea si gandurile bune pe care ni le trimiteti in fiecare zi!